ENCICLICA SFANTULUI SI MARELUI SINOD
ΕΓΚΥΚΛΙΟΣ ΤΗΣ ΑΓΙΑΣ ΚΑΙ ΜΕΓΑΛΗΣ ΣΥΝΟΔΟΥ ΤΗΣ ΟΡΘΟΔΟΞΗΣ ΕΚΚΛΗΣΙΑΣ-ENCYCLICAL OF THE HOLY AND GREAT COUNCIL OF ORTHODOX CHURCH
ΕΓΚΥΚΛΙΟΣ ΤΗΣ ΑΓΙΑΣ ΚΑΙ ΜΕΓΑΛΗΣ ΣΥΝΟΔΟΥ ΤΗΣ ΟΡΘΟΔΟΞΗΣ ΕΚΚΛΗΣΙΑΣ-ENCYCLICAL OF THE HOLY AND GREAT COUNCIL OF ORTHODOX CHURCH
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,
Cântare
de mulţumire înălţăm Dumnezeului închinat în Treime, Celui Care ne-a
învrednicit să ne întâlnim laolaltă în zilele Cincizecimii în insula
Creta, cea sfinţită de Apostolul Neamurilor, Pavel, şi de ucenicul său,
Tit, „adevăratul fiu după credinţa cea de obşte” (Tit 1,
4), şi, cu insuflarea Duhului Sfânt, să încheiem lucrările Sfântului
şi Marelui Sinod al Bisericii noastre Ortodoxe, convocat de Sanctitatea
Sa Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, în asentiment cu Preafericiţii
Întâistătători ai Preasfintelor Biserici Ortodoxe, spre slava numelui
Său celui binecuvântat şi spre binele poporului lui Dumnezeu şi al lumii
întregi, împreună mărturisind cu dumnezeiescul Pavel: „Aşa să ne socotească pe noi fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos şi ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (1 Corinteni 4, 1).
Sfântul
şi Marele Sinod al Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi
Apostolică reprezintă mărturia autentică a credinţei în Hristos
Dumnezeu-Omul, Fiul Unul-Născut şi Cuvântul lui Dumnezeu, Care, prin
întrupare, prin întreaga Sa lucrare pe pământ, prin jertfa pe Cruce şi
prin învierea Sa, L-a descoperit pe Dumnezeul în Treime ca iubire
nemărginită. Aşadar, cu o singură gură şi o inimă adresăm cuvântul „nădejdii din noi” (1 Petru 3, 15) nu numai către fiii Preasfintei noastre Biserici, ci şi către toţi oamenii, „celor de departe şi celor de aproape” (Efeseni 2, 17). „Nădejdea noastră” (1 Timotei 1, 1), Mântuitorul lumii, S-a descoperit ca „Dumnezeu cu noi” (Matei 1, 23) şi ca Dumnezeu „pentru noi” (Romani 8, 32), „care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (1 Timotei 2, 4).
Vestind mila şi netăinuind binefacerea, cunoscând cuvintele Domnului că „cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24, 35), cu „bucurie deplină” (1 Ioan 1, 4), binevestim cuvântul credinţei, al nădejdii şi al dragostei, privind înainte către „ziua cea neînserată, cea continuă, cea fără de sfârşit” (Sfântul Vasile cel Mare, Hexaimeron, II, PG 29, 52). Faptul că „cetatea noastră este în ceruri” (Filipeni 3, 20), nu contestă, ci întăreşte mărturia noastră în lume.
Prin
aceasta, urmăm tradiţiei Apostolilor şi Părinţilor noştri care L-au
binevestit pe Hristos şi prin experienţa mântuitoare a credinţei
Bisericii prin El, teologhisind „pescăreşte”, adică apostolic către oamenii de fiecare vârstă, pentru a le transmite Evanghelia libertăţii „întru care Hristos ne-a făcut liberi” (Galateni
5, 1). Biserica nu trăieşte pentru sine. Ea se oferă întregii
umanităţi, pentru înălţarea şi înnoirea lumii în ceruri noi şi pământ
nou (cf. Apocalipsa 21, 21). Astfel, ea oferă mărturia
evanghelică şi împarte lumii darurile lui Dumnezeu: iubirea Sa, pacea,
dreptatea, reconcilierea, puterea Învierii şi aşteptarea veşniciei.
I. Biserica: Trupul lui Hristos, icoană a Sfintei Treimi
1. Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească este comuniune divino-umană după chipul Sfintei Treimi,
pregustare şi vieţuire a celor din urmă în Dumnezeiasca Euharistie şi
descoperire a slavei lucrurilor celor viitoare, şi, ca o Cincizecime
continuă, este un glas profetic netăcut în lume, prezenţa şi mărturia „Împărăţiei lui Dumnezeu, venind întru putere” (Marcu 9, 1). Ca Trup al lui Hristos, Biserica „adună” (Matei 23, 37) lumea la El, o transformă şi o adapă cu „apa, curgătoare spre viaţă veşnică” (Ioan 4, 14).
2.
Urmând cuvintelor constituente ale Domnului, Întemeietorul Bisericii,
rostite în timpul Cinei de Taină împreună cu ucenicii Săi despre Taina
Sfintei Euharistii, tradiţia apostolică şi patristică a subliniat
caracterul Bisericii ca „trup al lui Hristos” (Matei 26, 26; Marcu 14, 22; Luca 22, 19; 1 Corinteni
10, 16-17; 11, 23-29) legând-o întotdeauna de taina întrupării Fiului
şi Cuvântului lui Dumnezeu de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara. În
acest duh, întotdeauna a fost subliniată legătura indisolubilă atât
dintre întreaga taină a dumnezeieştii iconomii în Hristos şi taina
Bisericii, cât şi dintre taina Bisericii şi Taina Sfintei Euharistii,
ceea ce se confirmă mereu în viaţa sacramentală a Bisericii prin
lucrarea Duhului Sfânt. Biserica Ortodoxă, fidelă acestei tradiţii apostolice unanime şi experienţei sacramentale, constituie continuarea autentică a Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească,
după cum este mărturisită în Simbolul de credinţă şi confirmată de
învăţătura Părinţilor Bisericii. Astfel, ea simte această mare
responsabilitate nu numai pentru trăirea autentică a experienţei sale de
către trupul eclezial, ci şi pentru mărturia demnă de încredere a
adevărului înaintea tuturor oamenilor.
3. Biserica Ortodoxă, în unitatea şi universalitatea (sobornicitatea) ei, este Biserica Sinoadelor, începând cu Sinodul Apostolic din Ierusalim (Faptele Apostolilor
15, 5-29) şi până astăzi. Biserica în sine este un Sinod, stabilit de
Hristos și călăuzit de Duhul Sfânt, conform cuvântului apostolic: „părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă” (Faptele Apostolilor
15, 28). Prin Sinoadele Ecumenice și Locale, Biserica a binevestit și
binevestește taina Sfintei Treimi, care s-a descoperit prin întruparea
Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu. Lucrarea sinodală se continuă
neîntrerupt în istorie prin sinoadele ulterioare, de autoritate
universală, cum sunt, spre exemplu, Marele Sinod convocat de Marele
Fotie, Patriarhul Constantinopolului (879-880) și Marile Sinoade
convocate de Sfântul Grigorie Palama (1341, 1351, 1368), prin care s-a
confirmat adevărul de credință, în special cu privire la purcederea
Duhului Sfânt și participarea omului la energiile divine necreate. De
asemenea, și prin Sfintele și Marile Sinoade din Constantinopol din anul
1484 pentru respingerea sinodului unionist de la Florența (1438-1439),
cele din anii 1638, 1642 și 1691 pentru respingerea învățăturilor
protestante, precum și cel din 1872 pentru condamnarea etnofiletismului
ca erezie ecleziologică.
4. Sfințenia omului nu poate fi concepută în afara trupului lui Hristos, „care este Biserica” (Efeseni 1, 23). Sfințenia izvorăște de la Cel ce este singurul Sfânt. Ea este participarea omului la sfințenia lui Dumnezeu în „comuniunea sfinților”, după cum este propovăduită în ecfonisul rostit de preot în timpul Sfintei Liturghii: „Sfintele sfinților” și în răspunsul credincioșilor: „Unul Sfânt, Unul Domn, Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin”. În acest duh, Sfântul Chiril al Alexandriei subliniază faptul că Hristos, „fiind
Sfânt prin fire, ca Dumnezeu, (…) Se sfințește pentru noi în Sfântul
Duh (…). Și (Hristos) făcea aceasta pentru noi, nu pentru Sine, ci
pentru ca de la El și întru El, primind primul începutul sfințirii,
harul sfințirii să treacă deci la tot neamul” (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 11, PG 74, 548).
Prin urmare, conform Sfântului Chiril, Hristos este „persoana noastră comună”, prin recapitularea întregului neam omenesc în umanitatea Sa proprie, „căci noi toți eram în Hristos, și omenescul comun redobândește viața în Persoana Lui” (Comentariu la Evanghelia după Ioan,
11, PG 73, 157-161), de aceea și este singurul izvor de sfințire a
omului în Duhul Sfânt. În acest duh, sfințenia este participarea omului
atât la taina Bisericii, cât și la Sfintele ei Taine, având în centru
Sfânta Euharistie, care este „o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu” (Romani 12, 1). „Cine
ne va despărți pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau
strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau
primejdia, sau sabia? Precum este scris: Pentru Tine suntem omorâți
toată ziua, socotiți am fost ca niște oi de junghiere. Dar în toate
acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit” (Romani
8, 35-37). Sfinții întrupează identitatea eshatologică a Bisericii ca
doxologie veșnică înaintea tronului pământesc și ceresc al „Împăratului slavei” (Psalmul 23, 7), închipuind Împărăția lui Dumnezeu.
5.
Biserica Ortodoxă Universală (Sobornicească) este alcătuită din
paisprezece Biserici locale Autocefale, recunoscute la nivel panortodox.
Principiul autocefaliei nu poate funcționa în detrimentul principiului
universalității (sobornicității) și al unității Bisericii. Considerăm că
înfiinţarea Adunărilor Episcopale în Diaspora Ortodoxă,
alcătuite din toți episcopii recunoscuți canonic din fiecare regiune,
care continuă să fie sub jurisdicțiilor lor canonice, de care depind
astăzi, reprezintă un pas pozitiv în vederea organizării lor canonice,
iar funcționarea acestor adunări asigură respectarea principiului
ecleziologic al sinodalității.
II. Misiunea Bisericii în lume
6. Lucrarea apostolică și propovăduirea Evangheliei, cunoscută ca misiune, stau la baza identității Bisericii, ca păstrare și respectare a poruncii Domnului: „Mergând învățați toate neamurile” (Matei
21, 19). Aceasta este suflarea de viață, pe care o insuflă Biserica în
societatea umană și care îmbisericește lumea prin Bisericile locale
nou-înființate de pretutindeni. În acest duh, credincioșii ortodocși
sunt și trebuie să fie apostoli ai lui Hristos în lume. Această misiune
trebuie să fie îndeplinită nu agresiv, ci liber, în iubire și respect
față de identitatea culturală a oamenilor și popoarelor. În acest demers
trebuie să participe toate Bisericile Ortodoxe cu respectul cuvenit
pentru ordinea canonică.
Participarea
la Sfânta Euharistie este un izvor de râvnă apostolică pentru
evanghelizarea lumii. Împărtășindu-ne din Sfânta Euharistie și
rugându-ne pentru lume în adunare sfântă, suntem chemați să continuăm „liturghia de după Liturghie”
și să oferim oamenilor mărturia despre adevărul de credință, ascultând
de porunca clară a Domnului, dinaintea Înălțării Sale: „Şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului” (Faptele Apostolilor 1, 8). Cuvintele de dinaintea dumnezeieștii împărtășiri, „Se
frânge și Se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce Se frânge și nu Se
desparte, Cel ce Se mănâncă pururea și niciodată nu Se sfârșește”, subliniază faptul că Hristos, ca „miel al lui Dumnezeu” (Ioan 1, 29) și ca „pâine a vieții” (Ioan
6, 48), ni Se oferă ca Iubire veșnică, unindu-ne cu Dumnezeu și unul cu
celălalt. Ne învață să împărțim darurile lui Dumnezeu și să ne oferim
pe noi înșine tuturor după modul lui Hristos.
Viața creștinilor este mărturia nemincinoasă despre înnoirea tuturor în Hristos – „dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi” (2 Corinteni
5, 17) – și chemarea tuturor oamenilor de a participa personal întru
libertate la viața veșnică, la harul Domnului nostru Iisus Hristos și la
iubirea lui Dumnezeu Tatăl, pentru a experimenta comuniunea Sfântului
Duh în Biserică. „Taina mântuirii se lucrează numai în cei ce vor, nu și în cei ce rămân sub stăpânirea care-i robește” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scurtă tâlcuire a rugăciunii Tatăl nostru,
PG 90, 880). Re-evanghelizarea poporului lui Dumnezeu în societățile
contemporane secularizate, precum și evanghelizarea celor care nu L-au
cunoscut încă pe Hristos, reprezintă datoria continuă a Bisericii.
III. Familia: Icoana iubirii lui Hristos faţă de Biserică
7. Biserica Ortodoxă consideră unirea indisolubilă de iubire dintre bărbat şi femeie „taină mare… în Hristos şi în Biserică” (Efeseni
5, 32), iar familia ce rezultă din aceasta, care constituie singurul
garant pentru naşterea şi creşterea copiilor, în conformitate cu planul
dumnezeieştii iconomii, o consideră „mică biserică” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Epistola către Efeseni, 20, PG 62, 143), oferindu-i sprijinul pastoral corespunzător.
Criza
contemporană a căsătoriei şi familiei este rezultatul crizei libertăţii
ca responsabilitate, al restrângerii acesteia la o realizare de sine
orientată spre plăcere, al identificării ei cu mulţumirea de sine
individualistă, cu autoizolarea şi autonomia, şi al pierderii
caracterului sacramental al unirii bărbatului cu femeia, precum şi al
uitării etosului jertfelnic al iubirii. Societatea contemporană
secularizată abordează căsătoria prin criterii pur sociologice şi
pragmatice, considerând-o o simplă formă de relaţie, (existentă) printre
altele, cărora li se conferă dreptul la validitate instituţională.
Căsătoria este laboratorul vieţii în iubire, hrănit de Biserică, şi darul inegalabil al harului lui Dumnezeu. „Mâna din înălţime” a lui Dumnezeu, „Cel ce uneşte”, „este prezentă nevăzut şi pe cei ce se însoţesc îi uneşte”
cu Hristos şi cu ceilalţi. Cununile care se aşază pe capul mirelui şi
al miresei, în timpul săvârşirii Tainei, trimit către dimensiunea de
jertfă şi dedicare deplină faţă de Dumnezeu şi a unuia faţă de altul. De
asemenea, face referire la viaţa Împărăţiei lui Dumnezeu, descoperind
referinţa eshatologică a tainei iubirii.
8.
Sfântul şi Marele Sinod se adresează, cu iubire şi grijă specială,
copiilor şi tuturor tinerilor. În mijlocul haosului definiţiilor
contradictorii ale identităţii din timpul copilăriei, Preasfânta noastră
Biserică subliniază cuvintele Domnului: „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Matei 18, 3) şi „Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un prunc nu va intra în ea” (Luca 18, 17), precum şi toate cele pe care le spune Mântuitorul despre cei care îi „împiedică” (Luca 18, 16) pe copii să se apropie de El şi despre cei care „îi smintesc” (Matei 18, 6).
Biserica le oferă tinerilor nu doar „sprijin”, ci şi „adevărul”
noii vieţi divino-umane în Hristos. Tinerii ortodocşi trebuie să
conştientizeze că sunt purtători ai tradiţiei seculare şi binecuvântate a
Bisericii Ortodoxe. În acelaşi timp, ei sunt şi continuatorii ei, care
vor păzi plini de curaj şi vor cultiva cu dinamism valorile veşnice ale
Ortodoxiei pentru a oferi mărturia creştină dătătoare de viaţă. Din
rândul lor vor veni viitorii slujitori ai Bisericii lui Hristos. Aşadar,
tinerii sunt nu doar „viitorul” Bisericii, ci şi expresia activă a vieţii iubitoare de Dumnezeu şi de oameni a Bisericii în prezent.IV. Educaţia în Hristos
9. În
zilele noastre, se observă noi tendinţe în domeniul formării şi
educaţiei referitoare la conţinutul şi obiectivele educaţiei, la
abordarea vârstei copilăriei, la rolul profesorului şi al elevului,
precum şi în spaţiul şcolii contemporane. De vreme ce educaţia nu se referă doar la ceea ce este omul, ci şi la ceea ce trebuie să fie şi
la conţinutul responsabilităţii sale, este de la sine înţeles că
imaginea pe care o avem cu privire la om şi la sensul existenţei sale ne
determină viziunea cu privire la educaţia sa. Şi Biserica Ortodoxă este
problematizată de sistemul educaţional secularizat şi individualist
dominant astăzi, care agasează generaţia tânără.
La
baza grijii pastorale a Bisericii se află o educaţie care urmăreşte nu
doar cultivarea intelectuală, ci şi construirea şi dezvoltarea întregii
persoane umane ca unitate psihosomatică şi spirituală, în conformitate
cu principiul triptic: Dumnezeu, om, lume. Prin cuvântul său
catehetic, Biserica Ortodoxă, cu multă grijă, cheamă poporul lui
Dumnezeu şi, în special, tinerii să participe conştient şi activ la
viaţa Bisericii, care cultivă în ei „dorinţa desăvârşită” a
vieţii în Hristos. Astfel, pleroma creştină află un sprijin existenţial
în comuniunea divino-umană a Bisericii şi experimentează în aceasta
perspectiva învietoare a îndumnezeirii prin har.
V. Biserica în faţa provocărilor contemporane
10.
Biserica lui Hristos se confruntă astăzi cu expresii extreme sau chiar
provocatoare ale ideologiei secularizării, prezente în evoluţiile
politice, culturale şi sociale. Un element de bază al ideologiei
secularizării a fost din totdeauna şi rămâne până astăzi deplina
autonomizare a omului faţă de Hristos şi faţă de influenţa duhovnicească
a Bisericii, prin identificarea arbitrară a Bisericii cu
conservatorismul, precum şi prin caracterizarea ei nefundamentată
istoric ca fiind un pretins impediment în calea progresului şi
evoluţiei. În societăţile secularizate contemporane, omul, îndepărtat de
Dumnezeu, identifică libertatea sa şi sensul vieţii sale cu autonomia
absolută şi eliberarea de scopul său veşnic, având ca rezultat o serie
de neînţelegeri şi interpretări greşite intenţionate asupra tradiţiei
creştine. Astfel, dăruirea de sus a libertăţii în Hristos şi ajungerea
la „măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni
4, 13) este considerată ca potrivnică tendinţelor omului de mântuire
proprie. Iubirea jertfelnică este apreciată ca fiind incompatibilă cu
individualismul, în timp ce caracterul ascetic al etosului creştin este
considerat ca o provocare de nesuportat în calea fericirii individului.
Identificarea
Bisericii cu conservatorismul, incompatibil cu progresul civilizaţiei,
este arbitrară şi improprie, de vreme ce conştiinţa identităţii
popoarelor creştine poartă pecetea de neşters a contribuţiei diacronice a
Bisericii, nu doar asupra moştenirii lor culturale, ci şi asupra
dezvoltării sănătoase a civilizaţiei seculare, în general, de vreme ce
Dumnezeu l-a aşezat pe om ca administrator (iconom) al creaţiei divine
şi colaborator al Său în lume. În locul „omului-dumnezeu”, Biserica
Ortodoxă îl aşază pe „Dumnezeu-Omul” ca măsură ultimă a tuturor: „Nu
vorbim de om îndumnezeit, ci de Dumnezeu întrupat” (Sfântul Ioan Damaschin, Expunere exactă a credinţei ortodoxe, III,
2, PG 94, 988). Biserica arată adevărul mântuitor al lui Dumnezeu-Omul
şi al Trupului Său, Biserica, drept loc şi mod al vieţii în libertate,
ca „ţinere a adevărului în iubire” (Efeseni 4, 15) şi ca participare, încă de pe pământ, la viaţa lui Hristos Cel înviat. Caracterul divino-uman, „nu din lumea aceasta” (Ioan 18, 36), al Bisericii, care alimentează şi călăuzeşte prezenţa şi mărturia ei „în lume”, este incompatibil cu orice mod de conformare a Bisericii faţă de lume (Romani 12, 12).
11.
Prin dezvoltarea contemporană a ştiinţelor şi a tehnologiei, viaţa
noastră se schimbă fundamental. Iar ceea ce aduce schimbare în viaţa
omului necesită discernământ, pe de o parte, de vreme ce, pe lângă
beneficiile semnificative, cum sunt, spre exemplu, facilitarea vieţii
cotidiene, tratarea cu succes a unor boli grave şi explorarea spaţiului,
ne confruntăm, de asemenea, cu efectele negative ale progresului
ştiinţific. Există pericolul manipulării libertăţii umane, al folosirii
omului ca simplu mijloc, al pierderii treptate a tradiţiilor valoroase,
al ameninţării sau chiar al distrugerii mediului împrejurător.
Din
nefericire, ştiinţa, prin însăşi firea ei, nu dispune de mijloacele
necesare pentru prevenirea şi rezolvarea multora dintre problemele pe
care le produce direct sau indirect. Cunoaşterea ştiinţifică nu motivează voinţa morală a omului,
care, deşi cunoaşte pericolele, continuă să acţioneze ca şi cum nu
le-ar cunoaşte. Răspunsul la problemele existenţiale şi morale
importante ale omului, la sensul veşnic al vieţii sale şi al lumii nu
poate fi oferit fără o abordare spirituală.
12.
În epoca noastră, este foarte răspândit entuziasmul pentru evoluţiile
impresionante din domeniile biologiei, geneticii şi neurofiziologiei.
Este vorba de realizări ştiinţifice, ale căror aplicare pe scară largă
poate produce dileme serioase de ordin antropologic şi moral. Utilizarea
necontrolată a biotehnologiei la începutul, pe durata şi la sfârşitul
vieţii, pune în pericol deplinătatea autentică a acesteia. Omul
este încercat tot mai intens cu propria sa fire într-un mod extrem şi
periculos. Există pericolul transformării sale într-o maşină biologică,
într-o unitate socială impersonală sau într-un dispozitiv de gândire
controlată.
Biserica Ortodoxă nu
poate rămâne pe marginea discuţiilor unor aspecte antropologice, morale
şi existenţiale atât de importante. Ea se sprijină pe criterii învăţate
de Dumnezeu, descoperind relevanţa antropologiei ortodoxe în faţa
răsturnării contemporane a valorilor. Biserica noastră poate şi trebuie
să exprime în lume conştiinţa ei profetică în Iisus Hristos, Care prin
întrupare a luat asupra Sa omul întreg şi reprezintă Prototipul absolut
al înnoirii neamului omenesc. Ea subliniază sacralitatea vieţii şi
calitatea omului de persoană, încă din momentul conceperii. Dreptul de a
da naştere este primul dintre drepturile omului. În calitate de
comuniune divino-umană, în care fiecare om reprezintă o unitate unică,
destinată pentru comuniunea personală cu Dumnezeu, Biserica se
împotriveşte oricărei tentative de obiectivare a omului, de transformare
a sa într-o cantitate măsurabilă. Nu este permis niciunui rezultat
ştiinţific să atingă demnitatea omului şi scopul său divin. Omul nu este
definit numai de genele sale.
Pe această temelie se fundamentează bioetica
din punctul de vedere ortodox. Într-o epocă în care imaginile despre om
sunt conflictuale, bioetica ortodoxă, în opoziţie cu viziunile
antropologice seculare autonome şi reducţioniste, subliniază crearea
omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi destinul său veşnic.
Astfel, ea contribuie la îmbogăţirea discuţiilor filosofice şi
ştiinţifice asupra aspectelor bioetice prin antropologia biblică şi
experienţa spirituală a Ortodoxiei.
13. Într-o societate modială, orientată către „a avea”
şi spre individualizare, Biserica Ortodoxă Universală (Sobornicească)
evidenţiază adevărul vieţii în Hristos şi conforme cu Hristos,
concretizate în mod liber în viaţa cotidiană a fiecărui om prin
lucrările sale „până seara” (Psalmul 103, 23), prin care acesta devine împreună-lucrător cu Părintele cel veşnic – „împreună-lucrători suntem cu Dumnezeu” (1 Corinteni 3, 9) – şi cu Fiul Său, „Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez” (Ioan
5, 17). Harul lui Dumnezeu sfinţeşte prin Duhul Sfânt lucrările
mâinilor omului, care împreună-lucrează cu Dumnezeu, descoperind în
acestea afirmarea vieţii şi a comuniunii umane. Aici se încadrează şi
asceza creştină, care se diferenţiază fundamental de orice ascetism
dualist, care îl îndepărtează pe om de viaţă şi de semeni. Asceza creştină şi înfrânarea,
care îl leagă pe om de viaţa sacramentală a Bisericii, nu privesc doar
viaţa monahală, ci caracterizează viaţa eclezială în toate manifestările
ei, ca mărturie tangibilă a prezenţei duhului eshatologic în vieţuirea
binecuvântată a credincioşilor.
14. Rădăcinile crizei ecologice sunt de ordin spiritual şi moral,
prezente înlăuntrul inimii fiecărui om. În ultimele secole, această
criză a devenit mai acută din cauza diferitelor diviziuni provocate de
patimile omeneşti precum lăcomia, avariţia, egoismul şi rapacitatea şi
de consecinţele lor asupra planetei, cum este cazul schimbărilor
climatice, care ameninţă într-o măsură tot mai mare mediul înconjurător,
„casa” noastră comună. Ruptura în relaţia omului şi a creaţiei este o
pervertire a utilizării autentice a creaţiei lui Dumnnezeu. Abordarea
problemei ecologice pe baza principiilor tradiţiei creştine necesită nu
doar pocăinţă pentru păcatul exploatării resurselor naturale ale
planetei, adică o schimbare fundamentală a gândirii şi comportamentului,
ci şi ascetism, ca antidot al consumismului, al divinizării nevoilor şi
al posesivităţii. Presupune, de asemenea, marea noastră
responsabilitate de a transmite generaţiilor viitoare un mediu
înconjurător viabil şi de a-l utiliza după voia şi binecuvântarea
divină. În Tainele Bisericii, este afirmată creaţia, iar omul este
întărit să acţioneze ca administrator (iconom), păzitor şi „preot” al
creaţiei, înaintând-o Creatorului în chip doxologic – „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Îţi aducem de toate şi pentru toate”
– şi cultivând o relaţie euharistică cu creaţia. Această abordare
evanghelică şi patristică ortodoxă ne atrage atenţia şi asupra
dimensiunilor sociale şi a consecinţelor tragice ale distrugerii
mediului înconjurător.
VI. Biserica în faţa globalizării, a fenomenelor extreme de violenţă şi migraţie
15. Ideologia contemporană a globalizării,
care este impusă tacit şi se extinde rapid, provoacă deja şocuri
puternice în economie şi societate la scară mondială. Impunerea acesteia
a creat noi forme de exploatare sistematică şi de nedreptate socială, a
programat neutralizarea treptată a impedimentelor din partea
tradiţiilor naţionale, religioase, ideologice, precum şi a altor
tradiţii. Deja a condus la slăbirea sau chiar la degradarea totală a
realizărilor sociale, desigur, sub pretextul unei nevoi de reconstruire a
economiei mondiale, lărgind, astfel, distanţa dintre bogaţi şi săraci,
dinamitând coeziunea socială a popoarelor şi alimentând noi focare de
tensiune în lume.
Împotriva
omogenizării nivelatoare şi impersonale promovată de globalizare, precum
şi împotriva extremelor naţionalismului (etnofiletismului), Biserica
Ortodoxă propune protejarea identităţii popoarelor şi întărirea
identităţii locale. Ca exemplu alternativ pentru unitatea umanităţii, ea
propune organizarea articulată a Bisericii pe baza egalităţii
Bisericilor locale. Biserica se opune ameninţării provocatoare asupra
omului contemporan şi a tradiţiilor culturale ale popoarelor, pe care o
implică globalizarea şi principiul „autonomiei economice” sau al
economismului, adică autonomizarea economiei faţă de nevoile vitale ale
omului şi transformarea ei într-un scop în sine. Biserica propune o economie viabilă, fundamentată pe principiile evanghelice. Astfel, ghidată de cuvântul Domnului că „nu numai cu pâine va trăi omul” (Luca
4, 4), Biserica nu corelează progresul umanităţii doar cu creşterea
nivelului de trai sau cu dezvoltarea economică, în detrimentul valorilor
spirituale.
16. Biserica nu se
implică în politică în sensul strict al cuvântului. Însă, ca grijă
purtată faţă de om şi faţă de libertatea sa spirituală, mărturia ei este
esenţial politică. Cuvântul Bisericii a fost întotdeauna distinct şi va rămâne mereu o intervenţie benefică pentru binele umanităţii. Bisericile
Ortodoxe locale sunt chemate astăzi să clădească o nouă formă de
solidaritate constructivă cu statul secular de drept, în noul cadru al
relaţiilor internaţionale, conform învăţăturii biblice: „Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei
22, 21). Solidaritatea aceasta trebuie să păstreze identitatea
specifică atât a Bisericii, cât şi a statului, şi să asigure cooperarea
lor onestă pentru a proteja valoarea unică a omului şi drepturile sale
care decurg din aceasta şi pentru a asigura dreptatea socială.
Drepturile omului
se află astăzi în centrul politicii ca răspuns la crizele şi revoltele
sociale şi politice actuale şi pentru protejarea libertăţii individului.
Abordarea drepturilor omului de Biserica Ortodoxă se centrează pe
pericolul reducerii dreptului individual la individualism şi la o
cultură a revendicării drepturilor. O astfel de pervertire funcţionează
în detrimentul conţinutului social al libertăţii, conduce la
transformarea arbitrară a drepturilor în pretenţii de fericire şi la
ridicarea la rang de „valoare universală” a identificării precare a
libertăţii cu libertinajul individual, ceea ce subminează temelia
valorilor sociale, a familiei, a religiei, a naţiunii, şi ameninţă
valorile morale fundamentale.
Înţelegerea
ortodoxă a omului se opune, aşadar, divinizării arogante a omului şi a
drepturilor lui, precum şi înjosirii umilitoare a persoanei umane în
structurile economice, sociale, politice şi comunicaţionale
contemporane. Tradiţia Ortodoxiei este un izvor nesecat de adevăruri
pentru om. Nimeni nu a cinstit omul şi nu s-a îngrijit de el precum au
făcut Hristos, Dumnezeu-Omul, şi Biserica Sa. Un drept fundamental al
omului este protejarea principiului libertăţii religioase sub toate
aspectele ei, şi anume, libertatea conştiinţei, credinţei, cultului şi a
tuturor expresiilor individuale sau colective ale libertăţii
religioase. Acesta include şi dreptul fiecărui credincios de a-şi
manifesta credinţa liber de orice intervenţie a statului, precum şi
libertatea predării publice a religiei şi condiţiile de funcţionare a
comunităţilor religioase.
17. Astăzi
experimentăm o creştere a fenomenelor crude de violenţă în numele lui
Dumnezeu. Explozia fundamentalismului în sânul religiilor riscă să
conducă la dominarea părerii că fundamentalismul aparţine esenţei
fenomenului religios. Însă, adevărul este că fundamentalismul, ca „râvnă, dar fără cunoştinţă” (Romani 10, 2) reprezintă expresia unei religiozităţi morbide. Creştinul
adevărat, după modelul Domnului răstignit, se jertfeşte pe sine şi nu
jertfeşte pe alţii şi, de aceea, este cel mai aspru critic al
fundamentalismului de orice origine. Dialogul interreligios sincer
contribuie la dezvoltarea încrederii reciproce, la promovarea păcii şi
reconcilierii. Biserica depune eforturi pentru ca „pacea de sus” să fie mai tangibilă pe pământ. Adevărata pace nu se dobândeşte cu puterea armelor, ci doar prin intermediul dragostei, care „nu caută ale sale” (1 Corinteni 13, 5). Uleiul credinţei trebuie folosit pentru a alina şi vindeca rănile altora şi nu pentru a reaprinde noi focare de ură.
18. Biserica Ortodoxă urmăreşte cu durere şi rugăciune şi ia act de marea criză umanitară contemporană:
extinderea violenţei şi a conflictelor armate, persecutarea, exilarea
şi uciderea membrilor minorităţilor religioase, expulzarea forţată a
familiilor din căminele lor, tragedia traficului de persoane, violarea
drepturilor fundamentale ale persoanelor şi ale popoarelor, convertirile
forţate. Ea condamnă categoric răpirile, torturile şi execuţiile
atroce. Ea denunţă distrugerea locaşurilor de cult, a simbolurilor
religioase şi a monumentelor culturale.
Biserica
Ortodoxă este îngrijorată, în special, de situaţia creştinilor şi a
altor minorităţi etnice şi religioase persecutate în Orientul Mijlociu.
Ea adresează un apel, mai ales, către guvernele din regiune, pentru
protejarea populaţiilor creştine – ortodocşi, vechi orientali şi
ceilalţi creştini – care au supravieţuit în leagănul creştinismului.
Creştinii autohtoni şi celelalte populaţii au dreptul inalienabil de a
rămâne în ţările lor ca cetăţeni cu drepturi egale.
Aşadar,
îi îndemnăm pe toţi cei implicaţi, indiferent de convingerile lor
religioase, să lucreze pentru reconciliere şi pentru respectarea
drepturilor omului, în special pentru protejarea darului divin al
vieţii. Trebuie ca războiul şi vărsările de sânge să înceteze, trebuie
să domine dreptatea, pentru a restaura pacea şi pentru a fi posibilă
întoarcerea celor exilaţi în pământurile lor strămoşeşti. Ne rugăm
pentru pace şi dreptate în ţările încercate ale Africii şi în Ucraina.
Repetăm mai accentuat în cadrul Sinodului apelul către cei responsabili
de a-i elibera pe cei doi arhierei răpiţi din Siria: Paul Yazigi şi Ioan
Ibrahim. Ne rugăm pentru eliberarea tuturor semenilor noştri care sunt
luaţi ostatici sau se află în captivitate.
19. Problema actuală a refugiaţilor şi migranţilor,
mereu în creştere din motive politice, economice şi climatice, se află
în centrul atenţiei mondiale. Biserica Ortodoxă s-a îngrijit mereu şi se
îngrijeşte continuu de cei persecutaţi, de cei în pericol şi în nevoi,
bazându-se pe cuvintele Domnului: „Flămând am fost şi Mi-aţi dat să
mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi
primit; Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat;
în temniţă am fost şi aţi venit la Mine” (Matei 25, 35-36) şi „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40). În tot decursul istoriei, Biserica s-a aflat alături de cei „osteniţi şi împovăraţi” (Matei
11, 28). Activitatea filantropică a Bisericii nu s-a limitat niciodată
la facerea de bine în funcţie de circumstanţe faţă de cel în nevoi sau
de cel suferind, ci a căutat, mai degrabă, să elimine cauzele care
provoacă problemele sociale. „Lucrarea slujirii” Bisericii (Efeseni 4, 12) este recunoscută de către toţi.
Deci,
mai întâi de toate, facem apel către cei care au puterea de a elimina
cauzele producerii crizei refugiaţilor să ia deciziile pozitive
necesare. Facem apel la autorităţile civile, la credincioşii ortodocşi
şi la ceilalţi cetăţeni ai ţărilor în care aceştia s-au refugiat şi
continuă se se refugieze să le ofere orice ajutor posibil, chiar şi din
puţinul lor.
VII. Biserica: mărturisire în dialog
20.
Biserica manifestă sensibilitate faţă de cei care au întrerupt
comuniunea cu ea şi interes faţă de cei care nu înţeleg glasul ei.
Conştientă că ea reprezintă prezenţa vie a lui Hristos în lume, Biserica
transformă iconomia dumnezeiască în fapte concrete, prin toate
mijloacele disponibile, pentru a oferi o mărturie vrednică de crezare a
adevărului, în rigoarea (acrivia) credinţei apostolice. În acest spirit
al înţelegerii datoriei de a mărturisi şi de a oferi, Biserica Ortodoxă a conferit din totdeauna o importanţă majoră dialogului,
în special cu creştinii eterodocşi. Prin intermediul acestui dialog,
ansamblul lumii creştine cunoaşte mai bine Ortodoxia şi veridicitatea
tradiţiei ei. De asemenea, cunoaşte că Biserica Ortodoxă nu a acceptat
niciodată minimalismul teologic şi nici contestarea tradiţiei dogmatice
şi a etosului ei evanghelic. Dialogurile intercreştine funcţionează ca o
oportunitate pentru Ortodoxie de a-şi arăta respectul faţă de
învăţătura Părinţilor să de a oferi o mărturie vrednică de crezare a
tradiţiei autentice a Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi
Apostolească. Dialogurile purtate de Biserica Ortodoxă nu au însemnat
niciodată, nu înseamnă şi nici nu vor însemna niciodată un compromis în
materie de credinţă. Aceste dialoguri sunt o mărturisire cu privire la
Ortodoxie, fundamentată pe mesajul evanghelic „veniţi şi vedeţi” (Ioan 1, 46) că „Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4, 8).
***
În
acest duh, Biserica Ortodoxă din cuprinsul lumii, fiind manifestarea
Împărăţiei lui Dumnezeu în Hristos, trăieşte întreaga taină a
dumnezeieştii iconomii în viaţa ei sacramentală, centrată întotdeauna pe
Sfânta Euharistie, în care ne oferă nu o hrană perisabilă şi
stricăcioasă, ci însuşi Trupul dătător de viaţă al Stăpânului, „pâinea cea cerească”, „care
este leacul nemuririi şi doctorie pentru a nu muri, ci a trăi veşnic în
Dumnezeu prin Iisus Hristos, curăţire care depărtează răul” (Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Efeseni, XX, PG 5, 756). Sfânta Euharistie constituie cel mai central element al funcţionării sinodale a trupului eclezial,
precum şi adeverirea autentică a dreptei credinţe (Ortodoxiei) a
Bisericii, după cum propovăduiește şi Sfântul Irineu de Lyon: „Învăţătura noastră este în acord cu Euharistia, iar Euharistia certifică învăţătura noastră” (Împotriva ereziilor, IV, 18, PG 7, 1028).
Vestind Evanghelia la toată lumea, după porunca Domnului, „Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile” (Luca
24, 47), avem datoria ca pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa
noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm şi să ne iubim unii pe alţii,
mărturisind într-un gând „pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită”.
Adresând acestea în Sinod către fiii Preasfintei noastre Biserici
Ortodoxe din întreaga lume, precum şi întregii lumi, urmând Sfinţilor
Părinţi şi rânduielilor sinodale de a păstra credinţa primită de la
părinţii noştri şi de „a ne angaja în facerea de bine” în viaţa noastră cotidiană, cu nădejdea „învierii de obşte”, slăvim Dumnezeirea în Trei Ipostasuri cu cântări dumnezeieşti: „Părinte
Atotţiitorule şi Cuvinte şi Duhule, fire ceea ce eşti Una în trei
Ipostasuri şi dumnezeiască. Întru Tine ne-am botezat şi pe Tine Te
binecuvântăm întru toţi vecii” (Canonul Paştilor, cântarea a 8-a).
† Bartolomeu al Constantinopolului, Preşedinte†Teodor al Alexandriei
†Teofil al Ierusalimului
†Irineu al Serbiei
†Daniel al României
†Hrisostom al Noii Iustiniane şi al întregului Cipru
†Ieronim al Atenei şi al întregii Elade
†Sava al Varşoviei şi al întregii Polonii
†Anastasie al Tiranei și al întregii Albanii
†Rastislav al Prešovului și al întregii Cehii și Slovacii
Delegația Patriarhiei Ecumenice
Delegația Patriarhiei Alexandriei
Delegația Patriarhiei Ierusalimului
Delegația Bisericii Serbiei
Delegația Bisericii României
Delegația Bisericii Ciprului
Delegația Bisericii Greciei
Delegația Bisericii Poloniei
Delegația Bisericii Albaniei
Delegația Bisericii Cehiei și Slovaciei